Povestea cameristei -Margaret Atwood

Am inceput sa citesc aceasta carte, gandindu-ma ca am sa regasesc intre paginile ei, o frumoasa poveste de dragoste. Mare mi-a fost surpriza sa aflu ca nu era, nici macar pe departe, ceea ce mie imi sugerase titlul.
A doua surpriza a fost sa aflu ca romanul a fost scris prin anii '80 si ca multe aspecte, daca nu le traim literal, macar au accente asemanatoare cu aromele cartii.
Am trait intr-o totala stare de angoasa, am vrut sa o las neterminata, dar asa cum raul pur fascineaza si captiveaza, asa m-a prins in mrejele ei "Povestea cameristei".
Actiunea se petrece pe teritoriul Statelor Unite, al carui nou nume este Galaad, un stat militarizat, totalitarist si inchistat, un stat in care oamenii sunt dezumanizati: simple carcase ce indeplinesc anumite roluri, pe care, doar rar, au ocazia sa si le aleaga (si atunci aleg doar raul cel mai mic).
Mici pauze de respiro ni se permit atunci cand protagonista isi aduce aminte de viata ei de dinaintea instaurarii regimului totalitarist, momente care ne sunt crunt sfaramate de catre protagonista insasi. Micile fulgere de memorie si emotie sunt brutal indepartate: nu fac parte din prezent si sunt riscante. Prezentul este existenta pur si simplu, nu traire.
Galaad este un stat in care fiecare isi are rolul bine scris si in care, doar mai marii statului au o oarecare libertate de incalcare (minimala) a legilor. Prin faptul ca anumitor persoane li se ofera o anumita putere si un fel de libertate, dictatura este instalata si merge ca "pe roate".
Cel mai mult m-a intristat si chinuit de-a dreptul depersonalizarea umana.
Sfarsitul mi-a lasat, totusi, o urma de speranta...
Cartea este destul de incarcata negativ, dar sunt multe idei dezbatute aici: libertatea personala, democratia, toleranta, empatia, incredera, precum si multa politica, imbracata in haine de diverse culori. Va las pe voi, cei curiosi, sa descoperiti tainele cartii.

Tamaduitorul

Intr-un Helsinki apocaliptic, cu doua zile inaintea Craciunului, sotia lui Tapani dispare. Disperarea il cuprinde aproape instantaneu, intrucat relatia dintre cei doi este plina de iubire si respect si imbogatita cu multa comunicare. Pentru ca de 24 de ore nu stie nimic despre ea, este sigur ca ceva rau i s-a intamplat. Ne plimbam impreuna cu el intr-un oras ajuns la limita puterilor si resurselor (cei bogati fug in nord, incercand sa scape de sfarsitul lumii).
Fara sa aiba ajutorul concret al politiei (politia din acel timp fiind depasita de numarul mare de nelegiuiri), dar atragandu-l de partea sa pe seful politiei, fara ajutorul prietenilor (majoritatea fiind deja plecati, iar ceilalti aflandu-se pe picior de plecare), reia firul evenimentor zilei disparitiei Johannei, incepand cu ultima convorbire telefonica avuta. Astfel reuseste sa inteleaga ca disparitia ei poate fi, intr-un fel, legata de existenta Tamaduitorului: un nume care nu este ceea ce pare. Tamaduitorul omoara oamenii bogati si influenti (impreuna cu familiile lor), oamenii care, intr-un fel sau altul sunt raspunzatori prin egocentrismul, indiferenta, cruzimea, nepasarea lor de conditiile climaterice si de mediu prezente.
Traim alaturi de Tapani, atat o poveste frumoasa de dragoste (pe care va las sa o descoperiti singuri), cat si suspansul nascut pe drumul urmat in vederea gasirii sotiei.
De asemenea, ne punem intrebari asupra vietii pe care o ducem, asupra felului in care decidem sa ne comportam social si moral.
Cartea este scrisa intr-un mod alert, dar si bland (cand se povesteste relatia dintre Tapani si sotie), cuprinde intrebari existentiale majore (pe care cred ca ar trebui sa ni le punem cu totii), in cateva cuvinte, este o carte pe care o recomand, surprinzandu-ma atat prin titlul ales, cat si prin actiunea ei.

Incep, astazi, seria unor noi calatorii: in lumea cartilor.
Prima carte despre care am sa vorbesc este "Flori pentru Algernon" de Daniel Keyes.
Cartea m-a impresionat placut si cred ca "ataca" mai multe teme si intrebari existentiale. Prima si, probabil, cea mai evidenta, fiind locul persoanelor cu handicap (aici fiind vorba despre un retard mintal) in societate, felul in care aceste persoane sunt integrate si acceptate, dar si modalitatea in care ceilalti, "normalii", se raporteaza la aceasta categorie de persoane (sunt multe de discutat, dar ma opresc aici).
O alta teza fundamental existentiala este (auto)depasirea. Cu totii incercam sa fim mai buni, mai frumosi, mai destepti (in cazul de fata al romanului) mai sus decat altii si decat noi insine. Cu totii incercam sa depasim barierele impuse de noi, de catre ceilalti sau de catre Viata insasi. Intervin aici sentimentele profunde de angoasa, nemultumire, anxietatea, sentimentele de insuficienta, de a nu fi "destul" de...
Si tema care m-a atins cel mai mult este aceea a masurii in care putem interveni in creatia divina, a incapacitatii umane de a intelege lucrurile in profunzime, de a intelege ca dincolo de ceea ce vedem, simtim etc, exista o alta fata a monedei pe care, cel putin la ora actuala (inclusiv in prezentul trait de noi), suntem incapabili de a o vedea (intelegerea iese, deci, din context). Faptul ca nu suntem pregatiti sa intelegem lucrurile la nivel micro- sau macrocosmic. Atat adevarata profunzime, cat si imaginea totala ne scapa vederii (cel putin la stadiul la care suntem astazi).
Cartea mi-a trezit sentimente de mila (da, ce sa fac?!), indignare (mai ales cand Charlie incepea sa inteleaga ca prietenii sai isi radeau de el, in cele mai multe cazuri, dar si cand el, geniul parvenit a ajuns sa ii trateze cu aceeasi bataie de joc -evident sub alta forma- pe cei care ii erau de acum net inferiori intelectual), o bucurie umbrita de tristete (atunci cand am inteles ca Charlie a inteles ca starea lui este trecatoare, ca stralucirea lui va tine atat de putin). Am plans de-a dreptul cand isi planifica retragerea la caminul pentru persoane cu handicap- ceea ce m-a zguduit de-a dreptul a fost modul clar, taios de intelegere a ceea ce urma sa se intample: pierderea "luminii" si, odata cu ea, revenirea la stadiul incipient, posibil chiar mai jos decat atat si, inevitabil, moartea. M-a marcat profund si relatia dintre Charlie si Algernon, felul in care, inevitabil, Charlie s-a identificat cu soricelul.
Desi sunt atat de multe de spus, ma opresc aici si recomand aceasta carte minunata.

Cine il detine pe Dumnezeu?

De cand ne stim ne luptam sa il cuprindem pe Dumnezeu: ba intre granitele uneia sau alteia dintre religii sau curente filosofice, ba in negarea lui atat prin prisma stiintifica cat s prin simpla abnegare a lui Dumnezeu. Toate acestea mi se par astazi atat de banale, de rasuflate si de manufacturate... Dumnezeu exista pur si simplu, dincolo de tot si de toate, neingradit in limitele niciunei religii sau curent filosofic, dincolo de stiinta si de negarea lui. Este prezent in fiecare dintre noi (chiar si atunci cand chiar noi insine nu il recunoastem), este prezent in fiecare rasarit si apus, in fiecare strop de roua, in nemarginirea oceanului si in maretia muntilor.
Dumnezeu este lumina ce ne inconjoara si ne patrunde, El este iubirea de care suntem inconjurati si pe care o transmitem mai departe, este enrgia care ne da viata si ne ajuta sa mergem mai departe pe drumul care ne este calauzit si pe care, in acelasi timp, ni-l faurim.

Stau si ma intreb oare chiar atat de saraci suntem sa nu ne dam seama ca inchistandu-l pe Dumnezeu ii stirbim din maretie? Dumnezeu nu ne apartine. Noi suntem cei care ii apartine, El doar se manifesta in si prin noi.
Stiu...ne intrebam atunci, de ce in toata aceasta maretie a lui, lasa sa se intample nenorocirile cu care suntem confruntati ora de ora, minut de minut? Mi-am pus aceste intrabari de nenumarate ori. Raspunsul sigur nu il am, dar tot ce stiu, ce simt, este ca trufia noastra face ca tot raul sa se raspnadeasca. Tocmai aceasta nerecunoastere (in sinea noastra, a fiecaruia) a lui Dumnezeu, face ca raul sa se raspandeasca. Insa este un punct de plecare si de trezire in acelasi timp: reintorcandu-ne catre El, putem schimba lumea. O putem face mai buna, mai dreapta si mai frumoasa. Mai inocenta. Mai pura. Mai aproape de ceea ce El ne-a daruit.
Nu Dumnezeu strica ordinea, ci omul, prin puterea pe care in marinimia lui, Dumnezeu i-a dat-o.
Putem schimba totul doar prin vointa noastra si prin alegerile pe care le facem. Putem deveni mai buni, mai onesti, mai puri. Putem deveni mai umani. Asta sta in puterea noastra si de noi, de fiecare in parte, depinde totul.
Este, poate, testul la care suntem supusi zi de zi, este ceea ce face diferenta. Ce si cum alegem sa fim?

Povestea se scrie mai departe. Dupa 7 ani de calatorii, mai aproape sau mai departe, atat in plan interior cat si exterior, geografic sau emotional, povestea isi scrie linistita cursul. Schimbari sunt, cu siguranta. Unele imi inalta sufletul, altele mi-l incarca. Am pierdut oameni dragi, am castigat altii. Este viata insasi cu pierderile si castigurile iminente. Am crescut, am coborat, m-am inaltat si am cazut...
Copila fiind, imi maintesc ca imi placea sa imi cunosc viitorul - ceea ce as fi cunoscut nu mai avea cum sa ma surprinda, cum sa ma inspaimante. E drept ca daca ne gandim la ceea ce inseamna viata, in ultima instanta, ar trebui sa fim inspaimnati tot timpul. Dar nu avem timp de asa ceva, ceea ce ar trebui sa ne bucure nespus. Nu avem timp sa ne gandim la inevitabil in fiecare secunda, si pentru asta sa multumim Creatorului.
Dar, sa ne luam timp zilnic sa ne gandim la ceea ce avem: oamenii de langa noi, profesiile, materialul. Sa multumim in fiecare zi pentru fiecare arama de fericire pe acre o avem in viata, pentru fiecare clipa care ne umple sufletul de bucurie, pentru fiecare implinire. Pentru fiecare zi in care mai putem admira cerul cu soarele si luna, pentru fiecare val al marii pe care il putem auzi cum se sparge de malurile vietii. Sa multumim Creatorului pentru ca suntem aici, alaturi de noi insne si de cei dragi noua! Sa multumim pentru ca mai avem cel putin inca o sansa sa devenim asa cum ne dorim. Sa multumim pentru ca mai putem spune "mi-e dor de tine", sau "te iubesc", sau "nu ma uita", sau "iarta-ma", sau aorice altceva dorim sa spunem...
Stiu, imi puteti spune ca sunt oameni nefericiti pe lumea asta, mi-o spun singura in fiecare zi, si totusi, cand stau si ma gandesc, cand intalnesc oameni care au trecut prin situatii prin care mi-e greu sau imposibil sa ma gandesc ca as putea trece, realizez ca totusi acestia multumesc si sunt recunoscatori pentruu ceea ce au si, in utima instanta, pentru ca sunt in viata. Oamenii care trec prin nefericiri mari, pretuiesc viata. Am invatat de la ei sa pretuiesc faptul ca traiesc. Am invatat de la albine si de la fluturi sa ma bcuur de flori. Am invatat de la pescarusi sa ma bucur de mare. Iar de la mare am invatat sa ma bucur de tumultul vietii. Am invatat de la pustiu sa ma bucur de linistea care ma impresoara in anumite momente ale vietii. Am invatat de la copiii mei sa redevin copil, sa sar, sa cand, sa rad cat ma tine gura si sufletul. Si ma tine!

Pe curand!

Acasa