Cine il detine pe Dumnezeu?

De cand ne stim ne luptam sa il cuprindem pe Dumnezeu: ba intre granitele uneia sau alteia dintre religii sau curente filosofice, ba in negarea lui atat prin prisma stiintifica cat s prin simpla abnegare a lui Dumnezeu. Toate acestea mi se par astazi atat de banale, de rasuflate si de manufacturate... Dumnezeu exista pur si simplu, dincolo de tot si de toate, neingradit in limitele niciunei religii sau curent filosofic, dincolo de stiinta si de negarea lui. Este prezent in fiecare dintre noi (chiar si atunci cand chiar noi insine nu il recunoastem), este prezent in fiecare rasarit si apus, in fiecare strop de roua, in nemarginirea oceanului si in maretia muntilor.
Dumnezeu este lumina ce ne inconjoara si ne patrunde, El este iubirea de care suntem inconjurati si pe care o transmitem mai departe, este enrgia care ne da viata si ne ajuta sa mergem mai departe pe drumul care ne este calauzit si pe care, in acelasi timp, ni-l faurim.

Stau si ma intreb oare chiar atat de saraci suntem sa nu ne dam seama ca inchistandu-l pe Dumnezeu ii stirbim din maretie? Dumnezeu nu ne apartine. Noi suntem cei care ii apartine, El doar se manifesta in si prin noi.
Stiu...ne intrebam atunci, de ce in toata aceasta maretie a lui, lasa sa se intample nenorocirile cu care suntem confruntati ora de ora, minut de minut? Mi-am pus aceste intrabari de nenumarate ori. Raspunsul sigur nu il am, dar tot ce stiu, ce simt, este ca trufia noastra face ca tot raul sa se raspnadeasca. Tocmai aceasta nerecunoastere (in sinea noastra, a fiecaruia) a lui Dumnezeu, face ca raul sa se raspandeasca. Insa este un punct de plecare si de trezire in acelasi timp: reintorcandu-ne catre El, putem schimba lumea. O putem face mai buna, mai dreapta si mai frumoasa. Mai inocenta. Mai pura. Mai aproape de ceea ce El ne-a daruit.
Nu Dumnezeu strica ordinea, ci omul, prin puterea pe care in marinimia lui, Dumnezeu i-a dat-o.
Putem schimba totul doar prin vointa noastra si prin alegerile pe care le facem. Putem deveni mai buni, mai onesti, mai puri. Putem deveni mai umani. Asta sta in puterea noastra si de noi, de fiecare in parte, depinde totul.
Este, poate, testul la care suntem supusi zi de zi, este ceea ce face diferenta. Ce si cum alegem sa fim?

Povestea se scrie mai departe. Dupa 7 ani de calatorii, mai aproape sau mai departe, atat in plan interior cat si exterior, geografic sau emotional, povestea isi scrie linistita cursul. Schimbari sunt, cu siguranta. Unele imi inalta sufletul, altele mi-l incarca. Am pierdut oameni dragi, am castigat altii. Este viata insasi cu pierderile si castigurile iminente. Am crescut, am coborat, m-am inaltat si am cazut...
Copila fiind, imi maintesc ca imi placea sa imi cunosc viitorul - ceea ce as fi cunoscut nu mai avea cum sa ma surprinda, cum sa ma inspaimante. E drept ca daca ne gandim la ceea ce inseamna viata, in ultima instanta, ar trebui sa fim inspaimnati tot timpul. Dar nu avem timp de asa ceva, ceea ce ar trebui sa ne bucure nespus. Nu avem timp sa ne gandim la inevitabil in fiecare secunda, si pentru asta sa multumim Creatorului.
Dar, sa ne luam timp zilnic sa ne gandim la ceea ce avem: oamenii de langa noi, profesiile, materialul. Sa multumim in fiecare zi pentru fiecare arama de fericire pe acre o avem in viata, pentru fiecare clipa care ne umple sufletul de bucurie, pentru fiecare implinire. Pentru fiecare zi in care mai putem admira cerul cu soarele si luna, pentru fiecare val al marii pe care il putem auzi cum se sparge de malurile vietii. Sa multumim Creatorului pentru ca suntem aici, alaturi de noi insne si de cei dragi noua! Sa multumim pentru ca mai avem cel putin inca o sansa sa devenim asa cum ne dorim. Sa multumim pentru ca mai putem spune "mi-e dor de tine", sau "te iubesc", sau "nu ma uita", sau "iarta-ma", sau aorice altceva dorim sa spunem...
Stiu, imi puteti spune ca sunt oameni nefericiti pe lumea asta, mi-o spun singura in fiecare zi, si totusi, cand stau si ma gandesc, cand intalnesc oameni care au trecut prin situatii prin care mi-e greu sau imposibil sa ma gandesc ca as putea trece, realizez ca totusi acestia multumesc si sunt recunoscatori pentruu ceea ce au si, in utima instanta, pentru ca sunt in viata. Oamenii care trec prin nefericiri mari, pretuiesc viata. Am invatat de la ei sa pretuiesc faptul ca traiesc. Am invatat de la albine si de la fluturi sa ma bcuur de flori. Am invatat de la pescarusi sa ma bucur de mare. Iar de la mare am invatat sa ma bucur de tumultul vietii. Am invatat de la pustiu sa ma bucur de linistea care ma impresoara in anumite momente ale vietii. Am invatat de la copiii mei sa redevin copil, sa sar, sa cand, sa rad cat ma tine gura si sufletul. Si ma tine!

Pe curand!

Acasa