Un baiat numit Craciun -Matt Haig

Daca aveti suflet de copil si credeti in magie si in bunatate, trebuie sa cititi aceasta carte.
Prin intermediul ei traim clipe minunate si devenim, noi insine, un Mos Craciun.
Nikolas, un baietel orfan de mama, traieste impreuna cu tatal intr-o casuta la marginea padurii. Desi sarac, el are si momente minunate pe care le inmagazineaza in minte si in suflet. Si cel mai mult ii plac povestile cu elfi pe care tatal i le spune inainte de culcare. Pentru el, elfii sunt fiinte reale, pe care, in urma intamplarilor ajunge sa ii cunoasca si, in final, sa traiasca alaturi de ei, acolo unde isi va gasi menirea.
Mi-a placut atat de mult cartea, incat nu prea am cuvinte. Printre tonurile triste ale copilariei lui Nikolas, descoperim puterea sperantei si a credintei, ceea ce il fac, intr-un final, Mos Craciun.
O carte magica pe care o recomand celor mici si celor mari!

Umanii - Matt Haig

Am prins cartea intre maini, zicandu-mi: uite o carte care ma va face sa rad, ma va binedispune. Si chiar a facut-o. Ba, mai mult, mi-a dat niste lectii de viata pe care, cu toata sinceritatea, cred ca ar trebui sa le scot la imprimanta si sa mi le imprastii pe peretii casei.
Chiar nu ma asteptam sa plang la cartea asta, dar am dat-o in bara si mi-am sters cateva picaturi ratacite, in cea de-a doua parte a povestii.
Dar, despre ce este vorba? Un extraterestru (am citit o carte cu extraterestri!!!) vine pe pamant pentru a impiedica propagarea unei teorii matematice (si asta prin distrugerea oricarei informatii sau a sursei acesteia). Si este atat de hilar modul in care extraterestrul respectiv face cunostinta cu lumea terestra!
Tot distractiv este si felul in care autorul ne ia in ras multe credinte si convingeri.
Cu cat extraterestrul devine mai uman, cu atat tonurile cartii devin mai dramatice.
Ca, spre sfarsit, sa avem cateva povete de urmat: "rusinea e o pereche de catuse. Elibereaza-te singur de ea.", "nu-ti face griji in legatura cu capacitatile tale. Ai capacitatea de a iubi. Asta-i de ajuns.", "fii dragut cu alti oameni. La nivel universal, ei sunt tu insuti", "tehnologia nu va salva umanitatea. Oamenii o vor salva". Si mai sunt cateva la fel de frumoase, dar va las pe voi, cei curiosi, sa descoperiti stilul comic si dramatic al cartii.

Povestea cameristei -Margaret Atwood

Am inceput sa citesc aceasta carte, gandindu-ma ca am sa regasesc intre paginile ei, o frumoasa poveste de dragoste. Mare mi-a fost surpriza sa aflu ca nu era, nici macar pe departe, ceea ce mie imi sugerase titlul.
A doua surpriza a fost sa aflu ca romanul a fost scris prin anii '80 si ca multe aspecte, daca nu le traim literal, macar au accente asemanatoare cu aromele cartii.
Am trait intr-o totala stare de angoasa, am vrut sa o las neterminata, dar asa cum raul pur fascineaza si captiveaza, asa m-a prins in mrejele ei "Povestea cameristei".
Actiunea se petrece pe teritoriul Statelor Unite, al carui nou nume este Galaad, un stat militarizat, totalitarist si inchistat, un stat in care oamenii sunt dezumanizati: simple carcase ce indeplinesc anumite roluri, pe care, doar rar, au ocazia sa si le aleaga (si atunci aleg doar raul cel mai mic).
Mici pauze de respiro ni se permit atunci cand protagonista isi aduce aminte de viata ei de dinaintea instaurarii regimului totalitarist, momente care ne sunt crunt sfaramate de catre protagonista insasi. Micile fulgere de memorie si emotie sunt brutal indepartate: nu fac parte din prezent si sunt riscante. Prezentul este existenta pur si simplu, nu traire.
Galaad este un stat in care fiecare isi are rolul bine scris si in care, doar mai marii statului au o oarecare libertate de incalcare (minimala) a legilor. Prin faptul ca anumitor persoane li se ofera o anumita putere si un fel de libertate, dictatura este instalata si merge ca "pe roate".
Cel mai mult m-a intristat si chinuit de-a dreptul depersonalizarea umana.
Sfarsitul mi-a lasat, totusi, o urma de speranta...
Cartea este destul de incarcata negativ, dar sunt multe idei dezbatute aici: libertatea personala, democratia, toleranta, empatia, incredera, precum si multa politica, imbracata in haine de diverse culori. Va las pe voi, cei curiosi, sa descoperiti tainele cartii.

Tamaduitorul

Intr-un Helsinki apocaliptic, cu doua zile inaintea Craciunului, sotia lui Tapani dispare. Disperarea il cuprinde aproape instantaneu, intrucat relatia dintre cei doi este plina de iubire si respect si imbogatita cu multa comunicare. Pentru ca de 24 de ore nu stie nimic despre ea, este sigur ca ceva rau i s-a intamplat. Ne plimbam impreuna cu el intr-un oras ajuns la limita puterilor si resurselor (cei bogati fug in nord, incercand sa scape de sfarsitul lumii).
Fara sa aiba ajutorul concret al politiei (politia din acel timp fiind depasita de numarul mare de nelegiuiri), dar atragandu-l de partea sa pe seful politiei, fara ajutorul prietenilor (majoritatea fiind deja plecati, iar ceilalti aflandu-se pe picior de plecare), reia firul evenimentor zilei disparitiei Johannei, incepand cu ultima convorbire telefonica avuta. Astfel reuseste sa inteleaga ca disparitia ei poate fi, intr-un fel, legata de existenta Tamaduitorului: un nume care nu este ceea ce pare. Tamaduitorul omoara oamenii bogati si influenti (impreuna cu familiile lor), oamenii care, intr-un fel sau altul sunt raspunzatori prin egocentrismul, indiferenta, cruzimea, nepasarea lor de conditiile climaterice si de mediu prezente.
Traim alaturi de Tapani, atat o poveste frumoasa de dragoste (pe care va las sa o descoperiti singuri), cat si suspansul nascut pe drumul urmat in vederea gasirii sotiei.
De asemenea, ne punem intrebari asupra vietii pe care o ducem, asupra felului in care decidem sa ne comportam social si moral.
Cartea este scrisa intr-un mod alert, dar si bland (cand se povesteste relatia dintre Tapani si sotie), cuprinde intrebari existentiale majore (pe care cred ca ar trebui sa ni le punem cu totii), in cateva cuvinte, este o carte pe care o recomand, surprinzandu-ma atat prin titlul ales, cat si prin actiunea ei.

Incep, astazi, seria unor noi calatorii: in lumea cartilor.
Prima carte despre care am sa vorbesc este "Flori pentru Algernon" de Daniel Keyes.
Cartea m-a impresionat placut si cred ca "ataca" mai multe teme si intrebari existentiale. Prima si, probabil, cea mai evidenta, fiind locul persoanelor cu handicap (aici fiind vorba despre un retard mintal) in societate, felul in care aceste persoane sunt integrate si acceptate, dar si modalitatea in care ceilalti, "normalii", se raporteaza la aceasta categorie de persoane (sunt multe de discutat, dar ma opresc aici).
O alta teza fundamental existentiala este (auto)depasirea. Cu totii incercam sa fim mai buni, mai frumosi, mai destepti (in cazul de fata al romanului) mai sus decat altii si decat noi insine. Cu totii incercam sa depasim barierele impuse de noi, de catre ceilalti sau de catre Viata insasi. Intervin aici sentimentele profunde de angoasa, nemultumire, anxietatea, sentimentele de insuficienta, de a nu fi "destul" de...
Si tema care m-a atins cel mai mult este aceea a masurii in care putem interveni in creatia divina, a incapacitatii umane de a intelege lucrurile in profunzime, de a intelege ca dincolo de ceea ce vedem, simtim etc, exista o alta fata a monedei pe care, cel putin la ora actuala (inclusiv in prezentul trait de noi), suntem incapabili de a o vedea (intelegerea iese, deci, din context). Faptul ca nu suntem pregatiti sa intelegem lucrurile la nivel micro- sau macrocosmic. Atat adevarata profunzime, cat si imaginea totala ne scapa vederii (cel putin la stadiul la care suntem astazi).
Cartea mi-a trezit sentimente de mila (da, ce sa fac?!), indignare (mai ales cand Charlie incepea sa inteleaga ca prietenii sai isi radeau de el, in cele mai multe cazuri, dar si cand el, geniul parvenit a ajuns sa ii trateze cu aceeasi bataie de joc -evident sub alta forma- pe cei care ii erau de acum net inferiori intelectual), o bucurie umbrita de tristete (atunci cand am inteles ca Charlie a inteles ca starea lui este trecatoare, ca stralucirea lui va tine atat de putin). Am plans de-a dreptul cand isi planifica retragerea la caminul pentru persoane cu handicap- ceea ce m-a zguduit de-a dreptul a fost modul clar, taios de intelegere a ceea ce urma sa se intample: pierderea "luminii" si, odata cu ea, revenirea la stadiul incipient, posibil chiar mai jos decat atat si, inevitabil, moartea. M-a marcat profund si relatia dintre Charlie si Algernon, felul in care, inevitabil, Charlie s-a identificat cu soricelul.
Desi sunt atat de multe de spus, ma opresc aici si recomand aceasta carte minunata.