Ma las sa plutesc pana acolo unde ceva-ul va incepe sa ma sustina. E greu, mi-e frica, insa increderea in ceea ce va fi sa fie, ma face sa ma las mai departe, pe valurile incertitudinilor, ne-cunoasterii...
Nu imi pot cunoaste inca, pe deplin, sentimentele care ma inunda, care imi roiesc prin intreg corpul, fara o localizare anume, poate fara o noima. Insa le traiesc, cu teama si cu supunere, cu speranta si cu incredere ca ele ma vor duce acolo unde va trebui sa fiu...
Citeam mai devreme randuri de suflet care mi-au invartejat pentru momente plutirea... Randuri care m-au facut sa ma uit inauntrul meu si sa caut sa vad ce si cum este cu mine, unde ma aflu in acest moment si incotro ma indrept... Si am vazut marea in care plutesc, si am vazut ca nu exista o directie clar trasata...ca exista atatea posibilitati pentru "ce va sa fie", ca exista atatea cai pe care ma pot afla in anumite momente... Cateodata infinitatea aceasta ma sperie si ma sperie pentru ca la un moment dat, cand va fi timpul, va trebui sa aleg una dintre ele si, normal, sa le las in nefiinta pe toate celelalte. Va trebui sa dau viata unei singure ipostaze din toate cate pot fi. Si ma sperie gandul ca poate nu am sa o aleg pe cea potrivita...potrivita pentru cine, pentru ce? Potrivita pentru mine si tot ce este al meu la momentul alegerii. Insa stiu ca daca voi alege cu inima, daca imi voi calauzi pasii pe ritmurile sufletului si daca las timpul necesar pentru ca momentul oportun al deciziei sa vina la mine, alegerea va fi cea potrivita.
Am invatat in timp sa las lucrurile sa vina la mine, sa las timpul sa isi faca datoria, sa nu mai fortez, sa nu mai imping...am invatat sa astept, am invatat rabdarea (desi mai e mult inca de parcurs pe drumul acestor invatari).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu